Într-o zi stai pe plajă în Bermuda alături de coechipierul tău, așteptând ca în următoarea cursă să fii campion mondial, vă duceți în lobby-ul hotelului, iar colegul tău, pe care părinții l-au vrut pianist, dar el a vrut să concureze în Formula 1, cântă Sonata a 8-a de Beethoven la pian.
Numele colegului e Francois Cevert, iar astăzi e o pagină necunoscută din arhiva Formulei 1. Unul dintre aceia care a câștigat o cursă, dar putea câștiga și campionate mondiale. Un dandy al anilor ’70, care apărea la curse îmbrăcat cu blănuri scumpe și câteodată la brațul lui Brigitte Bardot. O săptămână mai târziu vă duceți la ultima cursă a sezonului. În antrenamentele de dinaintea cursei peste circuit se aude o bubuitură și apoi apare fumul.
Pe vremea aceea nu erau camere peste tot, nu erau transmisiuni TV complexe. De cele mai multe ori aflai că s-a întâmplat ceva doar după fumul care se ridica dintr-o parte sau alta a circuitului și după liniștea care se lăsa peste spectatori și paddock. La o săptămână după ce cânta Sonata a 8-a într-un hotel din Bermuda, Francois Cevert, moare brusc într-un accident.
Nu e singurul, nu e primul și nici ultimul. Jackie Stewart spune că a numărat împreună cu soția sa, după ce s-a retras, 57 de colegi și prieteni care au murit pe circuit. Jurnalul său putea să aibă și 5-6 date pe an când cineva murea pentru pasiunea sa.
Jackie Stewart are azi 81 de ani și e un bătrân scoțian un pic prea pompos pentru lumea modernă, e un „Sir” în Marea Britanie și are opinii relativ învechite despre problemele lumii moderne, de asta s-a și ciondănit cu Lewis Hamilton anul trecut pe tema rasismului.
Dar în anii ’70 a fost de trei ori campion mondial în Formula 1 și s-a retras la apogeul carierei. Nu neapărat speriat de moarte, ci motivat de faptul că s-ar putea să forțeze destinul prea mult, el, cel care nu a vărsat nicio picătură de sânge pe circuit, într-o epocă unde se murea pe capete.
„Winning is Not Enough” e povestea vieții lui și e o carte ciudățică. 75% din ea este absolut fabuloasă, de la copilăria din Scoția, la primele curse făcute pe ascuns la cariera sa alături de echipa Tyrell, inclusiv la detalii despre cum să construiești propria echipă de Formula 1. E un mix de sport și business, dar are și erorile sale. Așa cum are capitole superbe în detalii despre cariera sa, despre oamenii întâlniți, despre atmosfera timpurilor acelea, așa sunt și capitole de o plictiseală îngrozitoare. Ca un întreg capitol despre pasiunea lui pentru câini. Sau un capitol întreg despre regele Iordaniei. E un mix de burghezie cu proletariat cu miros de ulei de motor.
Coloană sonoră de însoțit cuvintele, Francois Cevert cântând la pian.
Câteva cuvinte pe un video despre momentul acela povestit la început.
Jackie Stewart, 2019, într-un clip de pe pagina oficială a Formulei 1 numit „A Letter To My Younger Self”: „I lost all of my friends. None of my top racing drivers I ever raced against are now alive. They’ve all been killed driving racing cars”
Și podcastul „Beyond the Grid” realizat de F1, în care poveștile astea sunt spuse mai pe scurt și cu accent scoțian.
