Cred că mai povestisem asta. Am început să mă uit în 1998 la ciclism, atras de culorile de pe TV. Ei bine, am învățat sportul meu favorit în sezonul în care părea că se va termina. Va face o implozie din interior. Am început să mă uit la acel Tur al Franței 1998 fascinat și brusc m-am trezit văzând cicliști pe asfalt, într-un protest spontan. Motivul a fost cel mai mare scandal de dopaj de până atunci. Maseurul echipei franceze Festina, una dintre cele mai bogate și mai puternice din pluton, fusese oprit de vameșii francezi, iar pe bancheta din spate și în portbagaj descoperiseră o farmacie.
În acea vară, la 9 ani, am învățat cuvinte și prescurtări ciudate. EPO (Eritropoetină), Hematocrit de 50, steroizi. Ciclismul mi se arătase în toată frumusețea lui, dar și în cea mai urâtă parte. Sau era urâtă? Atunci a început o poveste de dragoste stranie. În care un ochi zâmbea și un ochi plângea. O poveste care s-a transformat în timp, a devenit poate mai cinică, dar care a rămas acolo.
Dar vara aceea când am descoperit ciclismul mi-a transformat pentru totdeauna percepția asupra sportului, probabil și asupra vieții. Pentru că brusc sportul nu era doar despre eroi. Era despre eroi care … „poate”. Era mereu un „dar” în spatele oricărei performanțe. În timp am înțeles că ciclismul, prin dificultatea sa, e doar vârful aisbergului.
Mă bucur de sport ca întotdeauna, dar nu voi putea niciodată să cred în „galacticii” și „extratereștrii” din fotbal, de exemplu, pentru că știu cât de laxă este legislația anti-doping acolo, dar și cât de mari sunt interesele financiare.
Dovezile sunt circumstanțiale mereu. Niciodată la suprafață. Un Zidane care mărturisea în vremea carierei că făcea transfuzii de sânge. Un doctor condamnat pentru dopajul din ciclismul spaniol și nu numai care mărturisea că a avut mulți clienți din fotbalul mare din Spania. Dar în timpul procesului doar zona de ciclism a fost interesantă, cea din fotbal nu a fost investigată și a fost secretizată.
În această schizofrenie a plăcerii sportului mă găsesc iată, scriind de multe ori despre acesta. Ca în 2020, când în timpul penultimei etape am asistat la o performanță uluitoare a eventualului câștigător al Turului Franței, Tadej Pogacar. Iar eu uitându-mă cu sufletul la gură, dar incredul, pentru că după 22 de ani, nu mai poți crede în extratereștri și performanțe de asemenea calibru.
Am început ciclismul în timpul celui mai mare scandal de dopaj de până atunci. L-am continuat în epoca de 7 ani Armstrong, deveniți ulterior cel mai mare scandal de dopaj al istoriei ciclismului. Și cu toate astea-mi place în continuare.
Zilele trecute am citit cărțulia asta de mai sus. Nu are multe pagini, doar 127. E mărturia ca un thriller farmaceutic a lui Willy Voet, maseurul menționat la începutul acestei povești, cel prins la graniță. Cartea asta a fost considerată la un moment dat periculoasă pentru că citită într-un ton greșit părea ca o carte de bucate pentru toate produsele dopante. E ciudată. E o carte despre lumea sportului, dar e o carte farmaceutic-sportivă.
Iar la final, dacă mai credeai în extratereștri, nu o mai faci. Chiar dacă e scrisă în 1999, timpul nu a vindecat rănile. Ele doar s-au transformat.
Cu toate acestea, după ce am citit-o, am vrut să fac un experiment. M-am uitat pe YouTube la rezumatul Turului Franței 1998. 3 ore jumate. Și schizofrenia era tot acolo. Entuziasmat de atacurile lui Marco Pantani m-am uitat și iar mi se ridicase părul de pe mână. Aș vrea să zic „la fel ca la 9 ani”, doar că atunci nu aveam păr pe mână. Da, știam în străfundul minții că nu e real. Dar filmele cu super eroi funcționează și în sport. Chiar și când te uiți la Transformers.
